Aruncă-mi peste munți de lemn și piatră vie,
Cuvinte adunate și rupte din peniță,
Iar foaia de scrisoare fundal de lacrimi scrie!
Cu sânge, rotunjite, draga mea domniță.
Să o citesc ca un nebun și plin de aroganță,
Și să o țin cu frica morții care vede,
Ce seceri trec cu timpul prin vechea alianță
Care îmi taie calea că-n mine nu mai crede.
Am s-o citesc, dar după, ce am să fac cu ea?
Să îi răspund cu lacrimi și triste amăgiri?
Să cuget iar la ceuri pentru scurtă viața mea?
Sau să mă bat cu umbre pierdute-n amintiri?
Să o aprind în noapte sau s-o înec în lacuri?
Să las s-o poarte vântul sau s-o mototolesc?
Mi-e greu a nu raspunde, scrisorii dintre veacuri,
Cand moartea care-i trează, știe c-o privesc.
